Un cactus de stanca
Să fi fost oare cineva care l-a învăţat cum să drămuiască fiecare strop de apă, fiecare moleculă formată din cei trei atomi? Ca un fel de testament, nescris, că nu i-a arătat nimeni cum să citească, dar şi neauzit, că în jurul lui nu avea alţi fraţi cactuşi, asemeni lui? Striga el pe la început, bucuros de soare, singurul lui prieten care apărea întotdeauna dimineaţa, îl saluta cu un „Noapte bună!”, fiind sigur că a doua zi se va întoarce.
Avea şi zile când nu ştia de ce acea minge rotundă se plimba mereu pe deasupra lui. Soarele, ce obicei ciudat, ce rutină, dar îl înţelegea, se gândea că acea bilă care îi oferea prea multă căldură uneori, exagera cu dragostea: dădea rotocol, dintr-o parte în alta, se ascundea în pământ, iar revenea. În unele zile era mai îndepărtat, nu avea atâta putere deşi se plimba cam prin aceleaşi locuri sus, pe cer. Ce-i putea cere… un prieten la fel de negrăitor ca şi el, se asemănau mult din punctul ăsta de vedere…
A văzut el, cactusul, că îi îndepărta o prietenă, apa, o persoană tare dragă, care venea rar, rar. Ea nu apărea aşa des, dar îi mai arunca un strop şi noaptea… Probabil şi apa se ferea uneori de soare, înseamnă că se certau care să stea mai mult pe lângă el… se amuza, era flatat, se simţea important, deşi dacă ar fi fost după el, ar fi stat toţi trei împreună toată ziua. Apa era mai liniştită, se aşeza lângă el, îi mai răcorea acele, nu ca zurbagiul de soare, mereu în mişcare. Probabil se tot plimba pentru că în timpul nopţii se odihnea, nu era prin zonă, nu-i simţea căldura deloc.
Îi trimitea alţi prieteni, stelele, mici şi multe… La un moment dat, când a mai crescut, a observat că erau câteva stele care erau mai mari, mai luminoase, dar nu îi dădeau aceeaşi căldură. Dar până şi ele îşi schimbau locul, în următoarea noapte unele nici nu apăreau… Probabil dormeau şi noaptea, altele stăteau acolo, reci, dar luminoase. Ce bine e să ai prieteni buni ca soarele, să te încălzească tot timpul zilei!
Iar luna… ce ciudată, uneori se arăta doar un pic, restul era neagră… o supăra cineva, mai mult ca sigur; alte dăţi lumina la fel de puternic ca soarele, era în toane bune pesemne. Probabil sărbătorea ceva, în haine frumoase, de se arăta în toată splendoarea ei. La fel ca şi soarele, şi ea se mişca mereu în jurul lui. Sau dorea să se întâlnească cu acesta din urmă, doar că mergeau în contra-timp. După logica lui de cactus, unul dintre cei doi ar fi trebuit să stea pe loc, să-l aştepte pe celălalt să se trezească… dar nu, căpoşi amândoi, mereu în mişcare… Nici nu cred că s-ar fi înţeles prea bine. Soarele i se părea mai nesociabil, pe când luna avea cu cine să vorbească, avea stelele în jurul ei. Însă ea se înroşea atât de tare, că-l speria, doar de câteva ori a văzut-o aşa, se şi apropiase de el mult… i-au fost de ajuns acele experienţe… cât a aşteptat că plece atunci… îi era că ar fi vrut să-i ia toată apa din el. I-ar fi dat o parte, frăţeşte, dar, spre mirarea lui, nu i-a cerut nimic. Alt bun nu avea, doar apa.
Înseamnă că tot apa este cea mai bună prietenă, când venea la el, se simţea ca-n copilărie. Şi o preţuia mult, cu fiecare ac al lui. Venea rar, dar îl făcea să uite de tot, îl umfla, îl dezmierda, stătea şi pe lângă el, la o şuetă nevorbită… Ea l-a făcut mare, durduliu, cum este acum.
Soarele îi aducea mereu o altă companioană, umbra. Aceasta era la fel de nestatornică ca şi mingea de foc, doar că se plimba în sens opus. De multe ori se gândea că umbra e mai dornică să se întâlnească cu luna decât cu soarele, când el se culca, ochii umbrei se îndreptau către lună. Dar până să apară, umbra pleca, dispărea, ca apoi să apară din partea opusă de unde o văzuse ultima oară. Magie? Cred că da. Uneori, ca să-l amuze, lua forma cactusului: neputând vorbi, acesta era modul ei de a glumi.
Până la urmă, nu era chiar singur: soarele, stelele, luna, umbra, apa, a… şi norii… Rari, mai mari, mai mici, cu forme diferite… ciudaţi în felul lor – megeau cum bătea vântul.
A, şi vântul, alt prieten, mai trecea prin acele lui din când în când.
Însă cea mai stabilă era stânca de sub el, statorinică, mereu acolo, şi la bine, şi la greu.
O mână de prieteni, pe care îi avea pe viaţă lângă el.
Sursa foto: Pixabay
Recent Comments