Pe drumul spre Prodromu

Pe drumul spre Prodromu

Am plecat de la Schitul Lacu la primele ore ale dimineţii, după slujbă şi apoi un copios mic dejun. Copios nu din perspectiva cantităţii mari de mâncare, ci din împlinirea sufletească de a mânca la aceeaşi masă cu fraţii. Ei din Constanţa, fiind un grup care a vizitat Sfântul Munte timp de două zile, urmând a se reîntâlni cu familiile lor cu care îşi petreceau vacanţa în Grecia. Atmosfera la masă: cănile de metal cu ceai cald erau umplute ba de unul, ba de altul, mai puţim de cel care bea; mâncarea, făcută de călugări, avea un gust cum nu mai simţisem de ani de zile.

10432953_838767069496096_8356712755496868280_n

Mă simţeam în România din nou, deşi eram la 700 de km depărtare. Vorba care se auzea era româna: Liturghia, după luni de zile, perioadă în care am stat în Grecia, a fost în limba română (mă duceam aproape în fiecare duminică la biserica din satul unde eram cazat, dar era oficiată în limba greacă şi nu înţelegeam mai nimic; în biserică puteam desluşi numele sfinţilor din icoane, înţelegeam alfabetul grecesc, dar cam atât). Iar oaspeţii schitului, în acel moment, erau doar români, fraţi români. Mâncarea, românească, iar ţuica tot româneşte făcută. În momentul în care ajungi la o mănăstire, schit sau chilie, călugării îi oferă vizitatorului un păhărel de tărie şi o bucată de rahat. La schiturile româneşti, ţi se oferă ţuică. La cele greceşti primeşti ouzo, băutura lor proprie. N-am ajuns la o mânăstire sub patronaj rusesc, dar bănuiesc că te întâmpină cu ceva tradiţional din Rusia.

După ce am mâncat, mi-am făcut bagajul şi, întărit duhovniceşte de mătăniile pe care le-am luat de la schit, am plecat. Aveam o hartă detaliată a Muntelui şi inima bucuroasă că sunt acolo, eram pregătit să ajung la Schitul Prodromu. O opţiune era să iau maxi-taxi împreună cu grupul din Constanţa până în Karyes, iar de acolo o altă maşină care ajungea la Mănăstirea Marea Lavră, plus pe jos cam o jumătate de ora.

Am ales să merg pe jos, să nu mă abat până la Karyes, capitală a Sfântului Munte, care se află central ca poziţie geografică şi mă depărta de calea mea. Calculasem că dura câteva ore, aveam să văd o privelişte încântătoare tot parcursul. Plus că m-am uitat pe hartă, era Izvorul Sfântului Atanasie, care are o poveste aparte.

Se zice că Sfântul Atanasie Athonitul din Trapezunt, întemeietorul Mănăstirii Marea Lavră în 963, prima mănăstire din Muntele Athos, nu mai avea cu ce să hrănească pe călugării de la mănăstire. A vrut sa plece de pe Sfântul Munte, şi s-a dus spre capitală să le spună celor de acolo decizia. S-a întâlnit pe drum cu o femeie. Mare a fost mirarea lui, ce caută o femeie pe Munte, şi a crezut că este o înşelare de la diavol, acesta luând diverse forme pentru a păcăli şi pierde pe călugării şi mirenii veniţi aici. Era Maica Domnului, care i-a spus că ea va fi stareţa mănăstirii şi ea va avea grijă de hrana călugărilor de aici de acum încolo.

Sfântul Atanasie nu a crezut-o, însă Maica Domnului, ca să-i demonstreze, i-a cerut să dea cu toiagul pe care îl avea, care era înalt şi din fier, în stâncă; când a lovit cu el, a ţâşnit apă rece şi dulce. Văzând această minune, s-a întors la mănăstire, iar izvorul poartă numele Izvorul Sfântului Atanasie.
10464383_838766892829447_8029713361404261092_n Sfântul purta la gât o cruce grea, de fier, de peste 3 kg, era bine făcut şi înalt de statură. Iar de mâncat se povesteşte că mânca câte trei porţii de mâncare în fiecare zi. Unii călugări din acea vreme şuşoteau în privinţa apetitului Sfântului la mâncare, iar acesta într-o zi i-a adunat şi le-a demonstrat cât putea să mănânce la o masă normală: 10 porţii. Aşa că, pentru el, cele 3 porţii zilnice erau ca un post.

Am plecat eu de la Schitul Lacu, cobor dealul pentru a ajunge mai uşor la drumul pe care merg şi maşinile. Am mers cam 20 de minute, timp în care mi-am găsit şi un toiag – singura mea grijă erau şerpii, foarte rari, dar mai bine să fii pregătit. Iar de el mă mai ajutam, uşurându-mi parcursul.

Traversez un izvoraş şi văd un alt pelerin, pesemne mult mai matinal ca mine, pornit şi el la drum.

– Bună ziua! Îi zic eu, din instinct, în română, deoarece ultimele persoane cu care vorbisem fuseseră români.

Putea fi chiar de acolo, din Grecia, însă după fizionomie nu părea, văzusem mulţi greci în ultimele luni. Rus… mi-ar fi răspuns „Dobroe utro!” (rusă „bună ziua”) sau ceva de genul, înţelegeam saluturile şi cuvinte de bază, din Bulgaria sau Ucraina salută în acelaşi mod. Ceh, slovac, sârb sau albanez, adică din ţări ortodoxe vecine cu România nu părea, nici din Polonia, altă ţară cu mulţi creştini ortodocşi. La Munte vin pelerini din toată lumea însă, nu luasem asta în calcul.

– Doamne, ajută! mi-a răspuns.
– Doamne, ajută!
– Spre schitul Lacu?
– Mai ai puţin de urcat, cam 15-20 de minute. Ajungi repede. Eu mă duc spre Prodromu.
– E ceva de mers pe jos, sunt vreo 10-12 km!
– Merg la pas… ajung de ajuns. Cu Dumnezeu înainte!
– Doamne, ajută!

Am continuat să merg şi după un scurt timp am ajuns la drumul principal, pe care mergeau şi maşinile. Cât am mers au trecut pe lângă mine două maşini, până să ajung la Mănăstirea Marea Lavră. Şoferii ambelor vehicule au încetinit şi m-au întrebat dacă vreau să urc. Eu am continuat să merg pe jos, ştiind că la un moment dat, pe la jumătatea drumului, va trebui să mă depărtez de drum pentru a ajunge la Izvorul Sfântului Atanasie.

După câteva ore de mers am ajuns la izvor. Chiar lângă este amenajat un loc în cate poţi să te odihneşti şi să mănânci câte ceva, eventual, să mai prinzi energie. La acest popas mă aştepta o pasăre colorată, cât o vrabie. I-am fărâmiţat un biscuite, ce aveam şi eu prin buzunar, să ne împrietenim, însă a zborat de acolo. Îmi dăduse bineţe, aşa că a plecat să dea şi altora.

10375044_838766939496109_9015949592625897597_n

La un moment dat a apărut un călugăr însoţit de un mirean.

Erau din Rusia, iar călugărul era şi ghid. Au desfăcut o conservă de peşte şi au improvizat o masă cu câte ceva de-ale gurii. Au spus o rugăciune şi m-au invitat să iau masa cu ei, i-am refuzat politicos, trebuia să plec spre schit. În aceste locuri, de pelerinaj, împarţi frăţeşte un colţ de pâine cu cei pe care îi întâlneşti sau ei cu tine: este o lege nescrisă, o lege a iubirii aproapelui. Oferi un dumicat, un sfat, o vorbă, o poveste, o întâmplare, un zâmbet, un gând, o mână de ajutor.

După ce am luat o sticlă de apă de izvor am plecat mai departe.

Pe drum m-am întovărăşit cu un alt român, care mergea şi el la Schitul Prodromu: a lucrat toată viaţa la Metrorex, acum ieşise la pensie şi venea des la Sfântul Munte. El pleca de la izvor când eu mă duceam, dar am avut pasul mai mare şi l-am prins din urmă.

Eram plecat de dimineaţă şi într-un final, pe la orele 2-3 am ajuns la Prodromu, cu oprire şi la Mănăstirea Marea Lavră.