Antrenamente ținute zilnic, diete, cantonamente, concursuri, ședinte, recuperări… care o dată la 4 ani, la Olimpiadă, te pot pune sus. Pe podium.

La ceremonie saluți colegii care au obținut locurile de mai jos, aștepti să ți se dea un buchet de flori și o medalie. Aur, ca recunoastere a calitătilor sportive de care ai dat dovadă la sol. Apoi, imnul țării tale. Liniște în toată sala, doar fanfara pe acorduri… steagul țării tale, cel mai sus, cel mai înalt, cel mai frumos…

Apoi plânsete, bucurii, iar plânsete, sentimente care năvălesc unul peste altul, neașteptând să se termine cel anterior. Îmbrățișare cu antrenorii, aceiași care te-au felicitat înainte să urci pe podium, aceia care te-au susținut și au fost alături de tine în ultimii ani, trecând și ei prin aceleași antrenamente ca și tine…

De data asta, îi îmbrățisezi cu medalia la gât. Florile s-au mototolit un pic, de vină a fost îmbrățișarea de grup de pe hol. Holul mic, neîncăpător, nu a fost proiectat ca tu să fii îmbrățișată atât de conaționalii tăi, cât și de ceilalti concurenți, care te felicitau sincer.

Ajungi apoi, ca prin vis, în avion. Părca totul a durat doar o secundă. Lângă tine, colega de scaun doarme. Ești pe la 7.000 de metri altitudine. Te amuzi. Calculezi de câte ori intră cei 12 metri ai solului unde exersezi tu în cei ai altitudinii. 583… nu-ți spune nimic numărul ăsta, în telefon nu ai contacte care au cifra asta. Apoi, te gândești de câte ori ai făcut tu distanța asta, în zile de antrenament. În câteva zile…

Porți la gât medalia de aur. Abia acum realizezi ce s-a întâmplat în țara din care ai plecat.

Pe aeroport îți revezi pe ai tăi. Multa lume, reporteri, oameni care așteaptă pasagerii. Vezi un steag pe umerii unei fete. Ia autografe. Treci prin dreptul ei și sare să-ți dea steagul ție. Îl iei, faci câțiva pași, și îi vezi pe ai tăi. Acasă. Campioana olimpică a aterizat.

Sursa foto: Pixabay.com