
Un ajutor la inaltime
– Pe astea le mai am şi termin pe ziua de azi!
– Dar văd că ai avut spor!
– Da, am mai ridicat un nivel. E adevărat, am început la 6:30, „chirpiciul” a venit la timp, vezi ce înseamnă sincronizarea…
– O să fie mulțumiți oamenii mici.
– Da, îi scap de griji și le mai fac câte o colivie altora.
– Nu înțeleg cum încap acolo.
– Și mai nou se fac unele care sunt mai înalte și decât mine. Vor să stea unii peste alții.
Îi plăcea să ajute oamenii, “cei mici”, cum le zicea. Lucra cu ziua, construia case și clădiri, cum prindea. Era specializată în clădiri de birouri, însă îi păreau cam impersonale cele din noua generație. A făcut și o aripă de spital, dar mai pe la începuturi. Toată viața ei a stat în vânt, soare, ploaie, zăpadă, viscol ca să construiască pentru alții. Rândul ei de a sta sub un acoperiș… când va ieși la pensie.
Acum intrase în rutină: clădirile pe care le făcea adăposteau oameni chiar și pentru 12 ore, uneori mai mult când era sfârșit de lună, însă nu se mai ocupa de familii. Se reprofilase, din mers, odată cu vârsta, ajutată și de materialele noi, mai ușoare. Dar acum trebuiau puse la înălțimi mai mari, stătea ”pe vârfuri” ca să pună o grindă la ultimele etaje. Nu cerea ajutor în jur, mergând pe principiul că bazele și vârful ea le pune.
La partea de mijloc colabora, ca sa meargă treaba mai repede, însă finisajele îi arătau vocația de arhitect. Pentru bază, fundație… Ea era cea care inaugura terenul. Știa mai multe decât cei din jur, și mai înaintea lor. Iar pentru final avea o vorbă: ”Am venit când aici nu era nimic, m-am apucat să ridic, știu că vrei să mă ajuți, dar lasă-mă pe mine să închid.”
În copilărie visa să-și dedice viața creând adăposturi. Era mereu în mișcare, ba pe un șantier, ba în altul, prin toată țara. Unde era nevoie, unde erau proiecte, unde erau materiale sau unde era luată în seamă. Cot la cot cu alții ca ea, și ceilalți dedicați celor mici.
– Aș vrea să mă duc la un muzeu.
– Să stai acolo sau să ajuți?
– Nu știu dacă mă mai pot duce să ajut… sunt cam prăfuită. Deși muzeul rămâne în istorie, dar cum să fac să se știe că am pus și eu umărul la treabă?
– N-ai cum să lași vreo semnătură?
– Păi se acoperă cu var, cu glet, cu vopsea… parcă nu știi.
– Ar trebui să las ceva, să-mi pun amprenta. Am deja peste 20 de ani în domeniu, e timpul să-mi las și eu semnătura.
– Cât mai ai timp…
– Dar câți o să-mi știe operele realizate?
– Dintre noi, ăștia ca tine, toți. Că din vorbă în vorbă, ne știm între noi, ce am făcut fiecare. Dar cei mici, nerecunoscătorii…
– Mai degrabă neștiutorii. Eu zic să-mi scriu numele, chiar dacă se acoperă: 426-BRM-1. Cu litere mari.
– Treci și categoria…
– Tonaj greu. 40 de tone.
Macaraua așeză ultimul placaj de pe partea sudică. În cele 2 săptămâni de când venise pe acel șantier ridicase aproape singură cele 5 etaje ale clădirii centrale: cea de birouri. În luna următoare, urma să participe la proiectul rezidențial de vis-a-vis, tot pentru cei mici. Oful ei era ca nu vedea niciodată clădirea finistată. Ea punea scheletul, dar finalul nu-l vedea. Doar în poze, în faza de proiect. Și din vorbele inginerilor de pe șantier, restul își imagina.
Fiecare cu menirea lui: unii lucrează baza, începuturile, structura principală. Alții apar pe parcurs, continuă ce au început alții, duc mai departe. Iar alții apar la final, culeg laude și beau șampanie la tăierea panglicii. Dar oare câți dintre cei din urmă știu ce cei dintâi? Și dintre aceștia, câți îi amintesc și le mulțumesc în discursuri celor de la început?
Foto: Pixabay
Recent Comments