Portul spre Sfantul Munte
Călătoria oricărui pelerin spre Sfântul Munte Athos are ca punct de trecere portul Ouranopoli. A mea, pentru a ajunge acolo, a început cu aproape 7 luni de zile înainte, când am plecat în Grecia, unde am lucrat ca sezonier, iar mai devreme cu câteva ore, din Salonic, unde mi-am lăsat o parte din bagaje la un coleg de muncă. Senzaţia că mai ai puţin şi ajungi la Muntele Athos apare abia în port.
Încercări care nu te lasă să ajungi acolo avem toţi, că le observăm sau nu. Eu am trecut prin ele în clipele când, la 5:30 dimineaţa căutam disperaţi (eu şi colegul – gazda mea) cartea de de identitate. Tot procesul a durat cam o jumătate de oră, dar mie mi s-au părut secole. Pe lângă faptul că nu puteam să trezim toată casa, eram contra cronometru, la 6:30 aveam autobuz către Ouranopoli, pentru a ajunge acolo la 8:30, la 9:30 fiind feribot. Şi staţia era în partea cealaltă a oraşului, care nu e mic deloc. Am căutat de câteva ori prin toate bagajele mele (2 rucsacuri toate), prin cele 4 buzunare ale hainei, nu mai zic de blugi, nu mai aveam bagaje prin care să caut, însă cartea de identitate, nicăieri. Nu mai conta că eram în ţară străină, că pentru buletin/ paşaport trebuie să mă duc la Consulatul României să îl refac, care habar nu aveam pe unde e, conta ca nu mai puteam să ajung la Sfântul Munte. Dar într-un final l-am găsit: era pe scaunul unde am stat la calculator. Bravo! Şi hai, ia hanoracul, geaca, portofelul, adidaşi, rucsacul în spinare, coboară 3 etaje, urcă-te repede în maşină, şi spre autobuz. Colegul meu a gonit cu maşina, am ajuns la timp, iată-mă în autobuz.
După vreo 2 ore, în port. Lume multă, întreb în engleză de unde să îmi iau diamonitirionul, permisul de intrare, că, spre ruşinea mea, mai mult de 50 de cuvinte în greacă nu ştiu, asta incluzând numerele până la 20, pe care le-am învăţat repede. Îl iau, apoi mă duc să cumpăr bilete pentru feribot. La bilete, coadă, îngrămădeală la cele 2 case, dar eram călit din România la acest lucru, îmi iau o cafea, ştiind că o să aştept la coadă, şi ciulesc urechile. După vreo 5 minute, timp în care coada s-a mişcat, aflu că doar cei care şi-au făcut rezervare mai pot lua bilete. Eu de unde să ştiu că trebuia rezervare? Mai venea altul, peste vreo 3 ore, oricum, în sinea mea eram liniştit, am realizat că aşa trebuia să se întâmple.
M-am trecut pe listă pentru al doilea, ceas aveam la telefon, am setat alarma, aşa că trebuia să aştept. Ar fi fost cam „din scurt” plecarea, aşa că acum am timp să mă relaxez (noaptea precedentă mă obosise, deşi am stat în casă – lucru normal înainte de un aşa drum). Îmi dădea planurile peste cap, aş fi vrut să dorm la Schitul Podromu din prima noapte doar că acum nu am cum să ajung pe lumină, dar văd eu ce fac, am timp să planific.
Având de pierdut vreo 3 ore şi cu un rucsac destul de greu în spate, ce era să fac? M-am acomodat pe o băncuţă din port, cu marea în spate, destul de aproape încât să aud valurile, cu vedere spre un ceas.
După un timp, am început să nu mai am stare, m-am plimbat prin orăşelul-port, pe fiecare stradă (nu sunt prea multe) şi am revenit pe băncuţa mea. Câţiva ruşi încinseseră o partidă de şah, cu „suporteri”, urmaşi de-ai lui Gasparov, pesemne, m-am aşezat lângă ei, şi-au văzut în continuare de partidă. Mi-am dat seama că acest sport, şi sporturile în general, ne fac să vorbim aceeaşi limbă, chiar dacă eu nu ştiu rusă, iar ei română. Este vorba de limba corectitudinii, a fair-play-ului, a disciplinei.
După ce şi-au terminat partida au plecat, mai stau ceva timp şi lângă mine aud română. Trei domni, cam la 40-50 de ani, care, am aflat mai târziu, au mai fost de câteva ori acolo, s-au aşezat lângă mine. Din vorbă în vorbă, m-au sfătuit să îmi iau o anumită hartă, cu o scală destul de mare, le explic traseul meu şi îmi recomandă cum să ma duc, ţinând cont de ora înaintată la care va ajunge feribotul. Aveam cam o oră la dispoziţie să mă cazez undeva, altfel mă apuca noaptea. Şi nu e bine să mergi noaptea pe Sfântul Munte… Aveam însă încredere că o să mă cazez undeva repede, mă gândeam în sinea mea că nu mă lasă Maica Domnului, doar eram în grădina Ei.
Românii au plecat la un moment dat, deşi mai târziu, pe Munte, aveam să mă mai întâlnesc o dată cu ei, asta apropo de faptul că nimic nu e întâmplător în viaţă.
Lângă mine s-a pus un om de statură medie, cu mustaţă, grec. În cele câteva luni în care am stat în Grecia m-am împrietenit foarte repede cu colegii greci, şi se pare că au transmis şi altor conaţionali această senzaţie. Dar cu greaca mea, mai greu la partea de conversaţie. În cele 15-20 de minute de „conversaţie” cu domnul respectiv, care nu ştia engleză deloc, am aprofundat toate cuvintele din limba elenă pe care le ştiam, am încercat să învăţ câteva noi, am făcut gimnastică datorită vocabularului meu, oricum, m-am destins.
M-am dus să mai beau o cafea, s-a făcut ora când am putut să cumpăr bilete pentru feribot, şi cu un sfert de oră înainte să ajungă în port ne-am aşezat toţi călătorii la debarcader, aşteptând. Întâmplarea a făcut să aştept tot lângă nişte români, eu nu mai auzisem româna atât de mult cred că de câteva săptămâni, urechile mele se desfătau.
A venit feribotul, au coborât pasagerii, şi toţi pelerinii, cu cărţile de identitate sau paşapoartele, diamonitirionul şi biletul în mână, urcam. Am găsit repede un scaun liber, în partea din spate a vaporului, mi-am pus rucsacul lângă mine, şi aşteptam să pornesc. La un alt drum. Ştiam că noi trăiri duhovniceşti mă vor aştepta acolo.
Recent Comments