Câtă limpezime, aş vrea ca o parte din mine să fie parte din ea
Apa vie care însufleţeşte o mare galaxie, nu doar această stea
Câtă profunzime, aş vrea să îi pătrund tainele
Sunt lacrimi fierbinţi, lacrimi izvorâte din rugăminţi, lacrimi de sfinţi
Care îmi udă palmele.

Mă uit înspre cer, până la el e muntele. Muntele se crapă
Şi din mireasmă şi rugăciuni cu “Doamne miluieşte” izvorăşte apă;
Văd pustnici cum revarsă binecuvântări pe picături de rouă
În înţelepciunea lor, ei ştiu că rupem florile pe care Dumnezeu le-a dat nouă.

Şi doar aşa ne udăm palmele, fără să ştim apa – de unde vine şi unde ne duce,
Fără să ştim că muntele plânge ca să putem să îl urcăm cu a noastră cruce.

Foto: Pixabay