Unde e credinta in suflet?

În primul rând, să aveți un post liniștit și binecuvântat! Să fiți feriți de ispite sau să aveți puterea să le îndurați. Oricât uită de repede cei din media, suntem în Postul Sfintelor Paști, iar rânduială (normalul) e ca în această perioadă să se mănânce doar mâncare de post, adică vegetale.

Editorial 49

“Accidental”, asta e perioadă în care apar o mulțime de legume cunoscute că “bombe vitaminice”: leurdă, untișor, salată, ceapă verde, ridichi, ștevie, lobodă. Tot “accidental”, natura își revine după iarnă și, atunci când temperatura e suficient de mare, se întorc și păsările călătoare. Astea nu sunt doar coincidențe, ci circumstanțe prielnice pentru că sufletul și corpul nostru să se curețe.

Însă, pentru cei care cred în “big bang”, ele sunt insuficiente, iar manifestarea credinței irelevantă. Unul dintre laitmotivele luptei multor anti-creștini cu care am discutat e un citat care cred că bântuie societatea mai ceva ca “crede și nu cerceta” (altă invenție):

“Credința e în suflet”

Nu în drepturi, nu în proteste sau petiții, nu în haine, nu în vorbe, nu în biserică, nu în post. Credința trebuie să fie în suflet și orice manifestare a ei înseamnă că tu, proprietarul sufletului, te fălești.

Așa mi-au spus suficient de mulți atei încât să îmi dau seamă că avem ÎNCĂ o problemă cu ÎNCĂ un citat inventat. Rog pe oricine a citit mai mult decât mine, să îmi dea indicații clare despre unde aș putea găsi scris un lucru așa de fabulos.

Credința asta din suflet e menționată, sub formă de sfat, de cei care nu o au, subliniind că oamenii ce au credință trebuie să o țină ascunsă și atât. Problemă e că asta e cea mai nasoală scuză posibilă pentru a nu face nimic. De parcă sufletul ar avea un sertar al lui, undeva în subconștient dar nu chiar acolo, în care stochează o ceva numită “credință”, care o să își aducă aportul la nevoie, indiferent de acțiunile omului.

Traducerea mea pentru vorba asta e cam așa: n-am credință, dar mi-e cam teamă să nu ajung în iad, în caz că mă înșel. Așa că invoc vorba asta că pe o vrajă și mă conving și pe mine că ceva numit “credință” mă va scoate din eventuale probleme.

Nu e așa. Nu e nimic mai contradictoriu cu doctrina creștină decât vorba asta împrăștiată aiurea (și cealaltă de mai sus). Și cine ne lămurește? Păi, chiar sursa, Dumnezeu:

“Tot cel ce Mă va mărturisi pe Mine înaintea oamenilor și Eu voi mărturisi pentru el înaintea Tatălui Meu din ceruri” (Matei 10,32)

 , respectiv

“Așa și cu credința: dacă nu are fapte, e moartă în ea însăși” (Iac. 2, 15 – 26)

Credința înseamnă, în primul rând, trăire. Are nevoie de recunoaștere că e un lucru bun, prin mărturisire. Este supusă principiului aprofundării, deci are nevoie de biserică. Și, că orice lucru bun, merită să fie promovat și apărat. Așa că, pentru toți cei care folosesc vorba de mai sus fără să o și gândească, răspunsul este:

“Credința doar începe în suflet”.