Tocmai terminasem o zi de serviciu care, sincer, mă epuizase fizic. De fapt, ziua se terminase demult, era opt seara și, cum tocmai trecusem la ora de iarnă, era întuneric demult. Iar eu eram întunecat de mulți și de multe.

Gândurile care mă bântuiau în vremea aia își arătau măiestria în a combina oboseala și nesomnul cu problemele pe care le consideram normalitate. Rezultatul se putea observa în starea mea de spirit, la fel de bine ca și pe fața mea, la fel de bine și în pofta de a străbate cele patru stații de autobuz care mă despărțeau de pat. Pe timpul ăla, lucram într-un șantier de construcții. Plecasem de la muncă murdar din sapcă până-n ghetele cu bot întărit. Nu voiam să văd pe nimeni, nu voiam să las pe nimeni să mă vadă. Așa că am renunțat la sticla de bere de seară și m-am urcat într-un taxi.

– Noroc!

– Doamne ajută!

M-am uitat ciudat la taximetrist. Am îngânat și eu un “Doamne ajută”. Era un puști de vreo 30 de ani, tuns scurt, cu bărba mică, aranjată, îmbrăcat decent, fără niciun artificiu vestimentar cum văd la tot mai mulți tineri prin magazine, prin fața școlilor sau prin biserici. Îmi era atât de rușine! Mă temeam, ținând cont de felul jalnic în care arătam și de faptul că era și cursa de maxim 5 lei, că nici măcar nu o să pornească motorul, darâmite să mă mai și ducă.

– Până pe Str. Credinței, lângă școala de șoferi!

Am răsuflat ușurat. În timp ce mă băgam din ce în ce mai mult în scaun, încercând să maschez, cumva, mirosul de transpirație, îmi făceam planul “în cinci minute sunt acasă, în șase minute sunt în pat, în șapte minute dorm”.

Plecăm.

În clipa aia văd intrând în toaleta publică de lângă stația de taxi un boschetar de o vârstă nedefinită, în mână cu o sticlă de bere. Exact berea mea preferată, la care renunțasem pentru a lua taxiul. Mă luaseră nervii. Încep să vorbesc, ca pentru mine.

– Ia uite-l și pe nenorocitul ăsta! La muncă nu se duce! Dacă nu aș fi atât de obosit, m-aș da jos la el și i-aș da o bătaie soră cu moartea!

Șoferul, fără să i se schimbe vreo trăsătură a feței, cu un ton atât de natural începe să vorbească, de parcă nici nu m-ar fi auzit.

– Vezi, nene, toaleta asta? Acum 2 ani de zile, pe vremea aia mă drogam rău de tot, pot zice că iubeam drogurile, știi ce am pățit într-o toaletă că asta?

Am crezut că mi-a picat cerul în cap! “Pe vremea când se droga rău de tot? Iubea drogurile”. Dar pare un băiat la locul lui, înțelegător, bine îmbrăcat. N-are cum!

Atât am apucat să gândesc. Băiatul a continuat.

– Îmi luasem un plic de droguri de la magazinele astea legale de sunt peste tot. Nu dormisem de câteva zile, mă injectasem încontinuu, eram epuizat, nu mă spălasem de o săptămână, până și mirosul de transpirație simțeam că mă înnebunea, ce mai, bre nene, arătam jalnic! Întru în toaletă, îmi prepar praful, îmi găsesc o venă după vreo două ore de chin și să vezi atunci asediu, bre! Aveam impresia că mai este cineva înăuntru, că ies  umbre, diavoli din pereți. Mă băgam într-un colț, plângând, rugându-mă la Dumnezeu, jurându-mă că nu mă mai ating, dacă mă scapă și de data asta. Că așa pățeam mereu, așa făceam mereu! Teroare, apoi mă rugam Domnului până îmi dădea un pic de liniște, apoi o făceam din nou.

Mi se părea că am ceva pe haine, am început să iau fiecare scamă de pe mine, să mă uit la ea, apoi mi s-a părut că am ceva în haine, am început să le rup, să caut, să văd ce este. Dădeam cu mâna pe pereții toaletei, pe podea, căutam ceva, fără să am nici cea mai mică idee ce! Mai târziu am aflat că drogurile astea legale provoacă paranoia și schizofrenie temporară! Mulțumesc lui Dumnezeu că m-a scăpat de ele!

Era prea mult! Toate imaginile pe care mi le băgase copilul ăsta în cap îmi atrăseseră după ele tot sângele din corp!

– Așa, mă frate, și de ce îmi spui mie toate astea? Du-mă acasă și gata! Crezi că îmi păsa mie cum te-a dezintoxicat Dumnezeu pe tine? Ce a făcut, te-a luat de mână și te-a dus la spital?

– Nu! A trimis deznădejdea să mă ia de ciuf și să mă ducă la biserică, drept ultimă șansă!

–  Și te mai duci?

– Da! Anul ăsta am fost și la o mănăstire în Moldova! Incredibil loc! Incredibili oameni!

– Păi, ce ai făcut acolo?

– Am căutat liniște și am încercat să îmi schimb niște obiceiuri proaste, de care nu puteam să scap.

– De exemplu?

– Păi, la început am fost cazat într-o cameră comună, cu 14 paturi. Fel de fel de oameni au trecut și trec pe acolo, inclusiv felul meu. În prima zi, eram doar eu și cu un bărbat, avea vreo trei haine de iarnă pe el, cu un păr năclăit, murdar pe față, atât de murdar și mirosea atât de rău încât a trebuit să dormim cu geamul deschis. Am și răcit atunci.

– Trebuia să îi dai vreo două pe cocoașă, să îl înveți minte.

– Da, asta am vrut să fac, dar ceva m-a oprit. I-am zis câteva vorbe urâte și m-am băgat la somn. A doua zi, mă trezesc eu la șapte dimineața, dau să întru în baie, era închis. Era el acolo. Plec la slujbă. Mă întorc după trei ore, dau iar să intru, iar închis. Nu ieșise nici atunci. Încep să împing în ușă, să îi zic “de dulce” cum se zice, hotărât să mă descarc, dându-i câteva palme. Auzind zgomotul, probabil, apare și un preot. Abia atunci deschide și el ușa. Avea o privire pierdută, parcă privea prin mine. Își lua fiecare scamă de pe ultima din cele trei haine jegoase, o arunca pe jos, apoi se apleca și o căuta. Când o găsea, o arunca din nou și tot așa. Își rotea degetele mari de la mâini unul în jurul celuilalt, când își dădea un răgaz de câteva secunde între căutări. Preotul îl ia de mână și îl duce la cantină să mănânce, apoi vine și îmi spune “Nu te mânia și nu îl judeca, că este schizofrenic”. Atunci am realizat. Dădeam în el, dădeam în mine!

Uite casa! Am ajuns! Cobor din mașină, gândindu-mă la ce mi-a povestit băiatul, încercând să înțeleg rostul povestirii, când deschide ușa mașinii.

– Auzi nene, dacă mă gândesc mai bine, a fost chiar toaleta din stație, în care intrase să doarmă amărâtul ăla. Păcat de el. Toată ziua stă în intersecție, spală geamuri să își ia ceva de mâncare, își ia seara o bere și se bagă acolo la somn.

Atunci am realizat și eu! Dădeam în el, dădeam în mine!

Foto: Pixabay