Setea

“Apă! Am nevoie de apă!”
Simțeam că mă usuc, că nu mai pot să respir, toate flăcările iadului evadaseră și își găsiseră refugiu în pieptul meu.

Povestiri 2

Doamne, ce noapte!
Doamne, ce vise!
Doamne, ce sete îmi e!
Asta e vorba mea. Nu că aș fi eu cine știe ce credincios. Nu! Doamne ferește! Pentru mine “să-mi port crucea” înseamnă să nu uit să îmi pun înapoi la gât, după ce ies din duș, cruciulița de lemn pe care mi-a dat-o nevastă-mea. După ce că muncesc că un câine șase zile pe săptămână, să mă mai trezesc și duminică dimineață, că să mă duc într-un loc în care trebuie să stau în genunchi! Să mă rog și să cer îndurare unei expresii, probabil la fel de false că și Moș Crăciunul inventat de Coca-Cola.

Dacă mă gândesc mai bine, cred că tot americanii l-au inventat și pe Dumnezeu. Da! Americanii-s de vină! Doar ei puteau să născocească o poveste ca aia cu ăla care a despărțit apa aia.
Doamne, ce sete îmi e!
“Apă! Am nevoie de apă!”
– Camelia! Apă! Toarnă-mi apă!
– Păi, în ce să-ți torn?
– Vezi că-i un pahar de bere pe bibliotecă. Spăla-l și umple-l.
M-am aruncat înapoi în pat, în imaginile încețoșate de azi-noapte.
“Avea dreptate! Dădeam în el, dădeam în mine!”
Ajunsesem acasă încă rușinat de gândurile și vorbele mele, dar încă un pic supărat că îmi dădusem banii de bere pe taxi. Noroc că venise pe la mine cumnată-miu! Noroc că adusese și câteva sticle! Noroc că a doua zi era duminică!
Doamne, ce noapte!
– Camelia! Unde e apa aia?
– Stai, măi! Acum vin! Ți-am spălat paharul pe care, a propos, l-ai pus pe Biblie!
– Aha, mi s-a părut mie că era gustul mai bun!
Mă uităm la ea, după ce i-am zis vorbele astea, începuse să plângă! Ce tot ia atâta foc cu credința ei? Dumnezeu a lăsat iadul să-și facă cartier general la noi în casă și ea plânge pentru un lucru d-ăsta? Ca și atunci când am pus-o să se jure pe icoană. A făcut-o și a doua zi s-a dus plângând la spovedit. Ce-o fi și cu spoveditul ăsta?
Îmi părea rău să o văd plângând, dar mă trezisem mult prea nervos. De mult nu mai visasem așa urât! Ba eram în toaleta aia publică stând speriat într-un colț, ba intram să dorm, tot felul de umbre mă alergau, toate felurile de dorințe scârboase, chiar și după standardele mele, mă copleșeau, mă ardeau, mă uscau încât îmi crăpa obrazul de rușine.
Doamne, ce vise!
– Camelia!
– Gata! Poftim! Bea! Vezi că trebuie să apară și preotul pentru sfeștanie!
Uitasem! M-am ridicat din pat, cu aceleași flăcări în plămâni, flăcări demne de un crematoriu și cu poftă de viață demnă de următorul pe lista de incinerări. Am pus niște haine pe mine la repezeală. Exact la fix! Sună la ușă. E popa nostru.
– Sarut€mâna, părinte!
– Doamne ajută!
Bine că a venit! Avem nevoie de niște noroc p-aici prin casă!
Deschide cartea, citește vreo 20 de minute. Frumos a vorbit! E preotul nostru!
– Dumneata nu vii la noi la slujbă? Soția vine mereu.
– Părinte, viața asta nu e de mine. Eu am gândurile mele, urâte, întunecate chiar! Prefer să le ascund, prefer să mă ascund!
– Dumnezeu le Știe oricum, te Știe oricum! El este aici! Unde să le ascunzi, unde să te ascunzi?
– Sunt prea urâte, părinte, mă sperie, s-ar speria chiar și El.
– Gândurile astea nu sunt ale tale, vin de la diavol! El este ca un câine mare, înfricoșător, care sare brusc la ține din spatele unui gard. Te sperie, dar nu te poate mușca! Între tine și el este gardul! Rugăciunile sunt gardul! Dumnezeu nu îi dă voie să îl sară, dar îți dă voie ție să îl întărești!

Am stat cu vorbele astea în minte toată ziua. Dar tot mi-e sete! Tot ard! Tot aceleași flăcări!
Mă hotărăsc, într-un sfârșit, să încerc să întăresc gardul ăla de care vorbea părintele nostru. Mă duc în fața icoanei cu care am pus-o pe Camelia să se jure, mă pun în genunchi și încep să mă rog. Mă ridic plângând, parcă mai rău decât nevastă-mea mai devreme. Avea dreptate părintele, gândurile nu sunt ale mele.
Doamne, iartă-mă!
Mi-a trecut setea!
Mulțumesc, Doamne!

Foto: free images