Rugaciunea unei corabii

Sunt nevrednic… de mine, de azi, de ieri, de mâine
Vremelnic ca lumea asta, copac uscat cu rădăcini divine,
Cu flori de plastic şi hârtie creponată. În loc de sevă, lavă.
Lemn vechi de trei decenii, catarg şubred pentru-o epavă
Pradă uşoară pentru stihii, pentru corsari, pentru spahii
Pânze umflate de plăsmuiri, ponegriri şi blastfemii, Tată Le ştii.

O scară ce scârţâie! Scrâşneşte! Urlă! Nu mai suport zgomotul!
O ploaie rece! Nu înţelege că nu mai suport nici ropotul!

Tată, sună clopotul! Fă din mine toacă!
Am toate fibrele şi clipele uscate-n mine. Tată, dă-mi apă!
Cârma e ruptă, mă simt pierdut şi rătăcit
Este vârtej, abis, Iartă-mă c-am deznădăjduit
C-am fost avid de porturi, purtat de adieri, nu de eforturi
Mânat de gând întunecat, de vânt turbat, rotiţe şi resorturi
Sunt însetat pe-oceanul ăsta cu apă sărată şi clocotită
Ai făcut şi cerul şi pământul, te rog, fă marea liniştită!

Renunţ la clipă! Renunţ şi la risipă! Dă-mi nisip, tangaju-mi face greaţă!
Da-mi o rază de-a Ta, Tată, Fă dimineaţă!
Dă-mi linia dreaptă de plutire, vreau să-mi revin în simţire
Să aflu drumul, că m-am ghidat dupa luceăfar şi gândire
Tată, Dă-mi zile! Dă-mi timp să îmi repar chila, puntea, prova
Dă-mi locul unde m-ai făcut, renunţ la Terra Nova
Opreşte furtuna, mă ameţeşte ca-ntr-o cumpănă
Oricat îmi spun “Luptă, mă!”, singur nu pot. Tată, Ajută-mă!

Foto: Pixabay