Pe frontul trairii

Din faţă te priveşte. Schimbarea ce-şi aşteaptă rândul umblă prin ochii tăi până-n cele mai ascunse întrebări. Şi tu o priveşti, dar tu o ocoleşti pentru că e datoria ta de muritor să cazi pradă păcatului, în loc să-i asculţi înţeleptului. Pe numele său, Nicodim Aghioritul.

Mitraliera

Iar când, în sfârşit, alegi să te aşezi la masă, cu sufletul modelat ca o hârtie, e rândul tău să ţinteşti cu ochii fiecare fir şi şir, pauză de respiraţie şi nou început al conversaţiei. Pare un monolog, dacă nu luăm în seamă trăirile pe care i le arunci înapoi, ca un copil certat prin vânturi şi furtuni. Iar acolo, pe masa sorţii, dai de-o armă odihnită-n rastel şi-un manual de strategie militară, valabil pentru-o luptă şi numai una.

Deschizi. Torentul începe. Şi orice fărâmă de nisip, drob de pământ şi amărât sau amărâtă întâlneşte-n cale sunt supuşi goliciunii de a privi totul din primul rând al unei armate al cărui singur reprezentant eşti. Privirea-ţi joacă pe fiecare nouă vorbă care-ţi încarcă, cu dibăcie, mitraliera din dotare. Tu vezi asta. Însă tot atunci mintea-ţi fuge de realitate, pentru că fiecare minut al ei îţi cere fapte. La fel ca arma aia care te anunţă că orice luptă implică o doză sănătoasă de neruşinare-n faţa morţii.

Înţeleptul îţi vorbeşte. Manualul a prins viaţă încă de dinainte ca prima filă să-i fie conturată într-o tipografie ferită de ochii răutăcioşilor. Iar acel copil cu chiciură-n bucle te agită dintr-un corp prea mare ce găzduieşte o nebunie prea mică – tehnică necesară într-un război.

Te-ndeamnă. Iar tu fugi ca dintr-o cameră de interogatoriu încuiată pe exterior. Înţeleptul, în ton cu manualul, îţi înşiră toate relele ce ţi se vor dezlănţui aproape cu siguranţă. Te chinuie picioarele şi sufletul, la fel ca acea masă albă şi decisivă. Atingi mitraliera.  Dacă mintea ţi-ar cere-o, probabil că ai şi proba obiectul  care-ţi acordă viaţa. Te opreşti. Copilul se sperie. Fugi. Cu totul şi pentru că e la fel de omeneşte să fii încă unul care e păcălit de timp cu propria încercare. Îţi laşi sufletul să doarmă, pentru că frica-i păguboasă, dar bate trezvia. Uneori, alegi să îţi închizi sufletul  şi să legeni copilul pe pâraie mărginaşe ale bătăliei. Nu. E prea mult. El nu trebuie să audă că are de omorât atâţia sluţi pe care parcă deja-i întâlneşte.

Înţeleptul continuă. Dacă în acel ieri al sufletului te-a mâhnit, azi te mângâie. Înspre final, copilul şi-a şters lacrimile îngheţate şi-ţi surâde. Lipseşte ceva, dar ţi se adaugă gura de respiraţie ce prevesteşte ceva. Îţi pecetluieşti soarta a aprobare. Acea palmă brăzdată de nevoinţe şi rugăciune a înţeleptului care ţi-a încălzit sufletul şi-a făcut efectul. Victoria-i acolo. La fel ca şi acel câmp înmiresmat unde nu este durere, nici întristare, nici suspin.

Apuci arma. Rastelul cade obosit. Şi-a făcut datoria. Manualul a ajuns la unul dintre ultimele eforturi ale tipografiei. Iar la final ţi se dă dreptul să îi cunoşti autorul. Pe numele său, Nicodim Aghioritul, în “Războiul nevăzut”. Acum ai înţeles tot. În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin!

Foto: Pixabay