Sunet sacadat de sine, mi-a cam dat de ştire
Că las munţii în spate şi-odată cu ei pe mine.
Mă întorc în linia întâi, carne de tun în stare să oprească proiectile
Că am pavăza şi platoşa temută din fire.

Din fire umană şi conştiinţă,
alimentat de-o voie ce mă îndeamnă la smerenie şi pocăinţă,
Care îmi şopteşte că am fost creat fără defect sau neputinţă
dar c-am nevoie de credinţă.

Doar ea îmi poate aduce munţii, îngeri în suflet
Doar ea îmi poate opri vacarmul,
poate pune tăcere peste tunet.

Speranţa o poate pune pe faţă sub forma de zâmbet
Zâmbetul gustă lava ce curge prin cuget,
Cugetul e limba comună a celor mulţi
Îngheaţă râurile de foc din mine şi-apoi crează munţi.

Foto: Pixabay