Hora este “un fel de chemare la sinceritate”

Ce poţi să faci într-o seară din cursul săptămânii, în centrul unei Capitale agitate? La ce te poţi aştepta într-o miercuri, în curtea unui muzeu care stă ca un stâlp în faţa postmodernismului urban? A propus Peter Hurley miercurea trecută şi o va face în fiecare săptămână de acum încolo: “Hai la horă“. În curtea Muzeului Ţăranului Român.

WP_20150527_005

Ce înseamnă “Hai la horă“? Să vedem, întâi cum a debutat primul concert din această serie de evenimente.

Când oamenii vin la horă

Miercurea trecută, în curtea Muzeului Ţăranului Român, în jurul orei 19:00 a început ploaia. O ploaie de vară, care nu voia să poposească mai mult de zece minute, a pregătit terenul pentru evenimentul care urma. La 30 de minute de la încheierea ei, ardelenescul “Bogatul şi săracul” deschidea evenimentul, în interpretarea Ancăi Gogonea (voce), a lui Ionuţ Vancea (vioară) şi a lui Silvestru Bidaşcu (acordeon).

Au urmat deja cunoscutele “Trandafir de la Moldova“, “Dar-ar naiba-n tine, dragoste” şi “Mărie şi Mărioară“. Apoi, Victor Godja a preluat microfonul şi a continuat cu piese ca “Io-s fecior de moroşan” sau “Trecui aseară prin codru“, pe care a cântat-o “pentru toată lumea“.

O pauză de 20 de minute a marcat o oră de concert. Anca Grigore a inaugurat horele serii cu “Toate şogoriţele“. “Doi ochi negri” s-au auzit în mulţime, cu puţin înainte ca “Aşa beau oamenii buni” să anime atmosfera. Evenimentul s-a încheiat, cu o veselie palpabilă, în jurul orei 21:30.

Lecţia de românism 

Hai la horă” a avut un nume în spate. Acela este Peter Hurley, aşa cum este cunoscut irlandezul care şi-a dedicat viaţa României, cu accent pe comuna maramureşeană Săpânţa. Ce spune el despre tradiţiile ţării nostre se poate citi în interviul de mai jos.

Instigare la Viaţă: Ce înseamnă muzica tradiţională românească pentru tine?

Peter Hurley: În niciun caz nu sunt expert în muzica tradiţională – nici cea irlandeză, nici cea românească.  Am învăţat puţină cât am cules doar în ultimii câţiva ani, începând din 2010, drumul fiind deschis prin numeroase discuţii cu maestrul Grigore Leşe. Nu sunt muzician şi producţiile muzicale în care am fost implicat, le-am făcut pentru că erau şi şi sunt necesare, ca un mecanism de susţinere a unui ţel mai înalt.

De atunci (din 2010), am început să mă apropii de zona rurală din România, să încep să înţeleg că cultura voastră tradiţională vie este un izvor de energie curată vitală. Trebuie doar să merg pe jos prin Maramureş, de exemplu şi nu pe asfalt, dar pe cărări şi trasele lăturalnice, să mă încarc cu această energie.

Mi s-a spus că Horia Bernea, când a conceput expoziţia permanentă a Muzeului Ţăranului Român, a dedicat parterul religiei şi etajul spiritualităţii. “Ce înseamnă asta?“, am întrebat. “Religia este felul în care omul comunică cu Dumnezeu.  Spiritualitatea e felul în care el trăieşte viaţa“. Incredibilă constatare. Monumentală, în simplitatea ei.WP_20150527_010

Este incredibil că aveţi această informaţie disponibilă şi asa de bine exemplificată. O minune că avem un exemplu de “ce înseamnă asta”. Şi nu vorbesc de expoziţia permanentă a MŢR, ci de cultura tradiţionala ţărănească românească în sine.

Adevărata minune – şi aici cheia fundamentală a rolului României în prezentul şi viitorul Europei – este înălţimea la care a ajuns această cultură tradiţională în România, în opinia mea, în consecinţă a – şi direct proporţională cu – înalţimii Carpaţilor, acesta coloană vertebrală a neamului românesc.

Omul angrenat în această activitate produce har. Asta e baza. În România rurală au fost, până în anii ’90, cel puţin şi mai sunt şi azi, milioane de oameni angrenaţi într-un ritual zilnic, urmărind un calendar astronomic (anotimpurile), în strictă armonie cu un calendar bisericesc. “Sondau” energia pământului şi îi ofereau ofranda cerului. Îmi vine în minte ideea unei piramide energetice-spirituale – cu roca, pământul şi Carpaţii la bază, iarba şi codrul deasupra, omul multi-mileniar pastor/cultivator/grădinar monoteist devenit creştin şi, până la vârf, monasticism înălţând un paratrăsnet, legând pământul cu cerul. Şi toate astea ca un pansament pe acest “San-Andreas-fault-line” între Occident şi Orient. O incredibilă conjunctură.

E, în această construcţie omul …. cântă.

Femeile cântă duminica la biserică, cântă că se leagănă copilul, sunt cântări de festivitate, de nuntă, bocitoarea bocetă la înmormântare. Muzica dezvoltată este o muzică ritualică, pentru momente anume. Muzica asta împlineşte un rol funcţional, terapeutic. “Nunta oilor” se canta toamna, cand berbecii sunt lăsaţi liberi printre oi şi le lasă îngemănate, pentru că nasc la Anul Nou. Dimineaţa, ciobanii cântau la fluier când mulgeau oile, ca să se liniştească şi să dea mai mult lapte. Sunt lucruri care nu se leagă decât în România. Care au de a face cu originile muzicii pastorale.

Aşa că, revenind la întrebarea ta, muzica tradiţională românească izvorăşte din această cultură tradiţională, exact ca traista pe care o port zilnic. Şi, cu cât poţi să te apropii de ea, cu atât mai bine te încarci. Când urechea mea ajunge la arcul ceteraşului, în curtea lui, sub un copac de măr, fără amplificarea artificială, într-o seară de toamnă, atunci mărturisesc ceva autentic, original, am ajuns la obârşie, muzica ce iese este şi asta roada muncii lui, ca fânul în căpiţă, ca lapte şi brânza.

Cum este muzica tradiţională românească, prin comparaţie cu cea irlandeză?

A noastră muzică este o renaştere, o memorie reimaginată, dacă pot să zic aşa. Este frumoasă, extraordinară. Dar riscă să devină o încercare de a excela tehnic, pierzând legătura cu izvorul ancestral. Atunci, e timpul să vii încoace, în România, nu?!

Asculţi muzică tradiţională acasă?

Petrec foarte puţin timp acasă. Când sunt, lucrez şi dorm. Cand zic “lucrez” înseamnă că scriu, lucru care pot să îl fac doar în linişte.

Care este piesa ta românească preferată şi de ce?

Am o melodie favorită din Maramureş. Refrenul este:  “Alţii fură şi omoară,/ Şi nu îi scot din sat afară!”. Din momentul în care am auzit-o, am luat-o la inimă.

Cum i-ai ales pe cei patru cântăreţi de la evenimentul “Hai la horă”?

Victor Godja m-a sunat, din senin, pe 15 ianuarie 2015. În aceeaşi seară ne-am întâlnit, eram invitat la un eveniment pentru Mihai Eminescu, organizat de Asociaţia 2012. El e din satul Bârsana din Maramureş şi neam cu Ion Benta, ceteraş şi unul dintre cei mai autentici muzicieni pe care îi cunosc. Victor e student la Universitatea de Muzica din Bucureşti.

Câteva zile mai târziu, m-am întâlnit cu el “la Conservator” şi mi-a făcut cunoştinţă cu Ionuţ Vancea din Vadu Izei, ceteraş şi cu un alt tânăr, tot Victor, care cântă la chitară, la zongura, cum se spune. Mi-au cântat.

O săptămână mai târziu, pe 5 februarie, era ziua Muzeului Ţăranului Român. Făcuseră 25 de ani de la reinaugurare. L-am sunat pe Adi Darabana de la Clubul Ţăranului şi l-am întrebat dacă ar fi nevoie de un taraf pentru ziua muzeului. A doua zi, domnul Niţulescu m-a sunat şi m-a rugat să aduc băieţii la sărbătoare. Nu aveau buget. Am un principiu, învăţat de la Ioan Pop din Grupul Iza: “Întotdeauna, muzicienii trebuie plătiţi“. Aşa că am adus 10 carti d-ale mele, “Drumul crucilor” şi le-am oferit la vânzare, banii mergând la taraf. Lumea s-a simţit foarte fain. Şi au cîştigat băieţii 100 de lei de căciulă.

Au mai cantat pentru întâlnirea Asociaţiei Maramureşenilor de peste Tisa, la lăsatul secului de dinainte de Postul Mare. Şi pe 29 martie, în Clubul Ţăranului. Anca Gogonea şi Cătălin s-au aliniat acum o săptămână, când am avut o repetiţie aici, la Club şi am stabilit repertoriul. Aşa că seara asta a fost prima noastră ieşire publică împreună.

Aia acasă un port românesc?

Parţial, da. Am primit o cămaşă superbă de la o femeie foarte frumoasă din Hărniceşti, în Maramureş, Mătuşa Palaguta. Ea a făcut-o, inclusiv pânza, cap-coadă, acum 50 de ani pentru soţul ei, care a decedat acum doi ani. Era prima cămaşă făcută de ea. Când i-am vizitat pentru prima dată, vara trecută, cu Delia Pop de la Sighet, mi-a dăruit-o mie.

Am o colecţie de clopuri! Cum se spune: clopul e la bază! Şi câteva traiste.

Se va repeta acest eveniment?

Propunem fiecare miercuri, “Hai la Horă”! Începând cu ora 19.

Se spune că e o provocare să iubeşti ceva ce nu este perfect. Care este cea mai mare lecţie pe care românii o au de învăţat?

Cred că toţi avem mult de învăţat. Dar, în ceea ce priveşte acest concept, vrem să spargem bariera între muzicant şi audienţă. Spectatorul urban, eu, de exemplu, stau de obicei pietrificat în scaunul meu, uneori aplaudând şi judecând. Când particip la horă, de exemplu, depăşesc o barieră, mă deplasez în afara zonei mele de “confort urban” şi expun sufletul meu. Şi aflu că imediat primesc o răsplată în sufletul meu, ca o terapie. Deci, este un fel de chemare la sinceritate.

Ce îţi place cel mai mult la tradiţiile româneşti?

Sunt o minune: vie şi străveche, frumoasă şi utilitară, tribală şi creştină, adâncă şi subtilă, adevărată şi sinceră. Foarte greu se găseşte aşa ceva zilele asta, nu e aşa?

______________________________________________________________________________________

Dacă acest interviu şi-a atins scopul de a vă stârni curiozitatea, atunci pe cei patru muzicieni şi pe Peter Hurley îi puteţi găsi în fiecare miercuri, în curtea Muzeului Ţăranului Român.