Floarea nedescoperita

– Hei! Ce e acolo?
– Nu ştiu. Staţi să mă uit mai îndeaproape… Un buchet de frunze, părinte.
– Buchet de frunze? Doamne, Dumnezeule! Dar nu am plantat nimic. Ar trebui să îl tăiem. Ce or să zică turiştii?

Povestiri 5

El nu putu să îl taie. Dar avea ascultare. Se consultă cu stareţul, care îi zâmbi complice.

– Fă ce te îndeamnă rugăciunea. Îi spuse lui, care nici picat cu ceară nu s-ar fi rugat pentru el însuşi. De fapt, o dată chiar a fost picat cu multă ceară, pe când avea în grijă lumânărarul. Şi nici măcar de durere nu a cerut ajutorul. Îndură, că doar au alţii altele mai serioase, iar Dumnezeu n-are timp de fleacurile lui. Nu te mântuieşti cerând vată sau zahăr.

Buchetul creştea. Închis, în sinea lui. O speranţă nedesluşită devenea din ce în ce mai evidentă în iarba îngrijită din curtea mănăstirii. Grădinarul se panica. Fratele spera.

Într-o seară ploioasă, a primit ascultare să îl ajute pe paznic să încuie porţile. Şi a făcut-o cu bucurie, că doar nu stătea bietul om singur în ploaie, să se lupte cu aşa metale uriaşe. În faţa curţii se opri o umbră. O cocoaşă pusă pe un corp zgribulit a făcut ca totul să tacă. O mână tatuată ieşi dintr-o haină ponosită şi mare, ca în cărţile de poveşti thriller, la care el renunţase demult.

– Vă rog, ajutaţi-mă. Am fost în iad. Nu mai vreau acolo.
– Ce iad? Despre ce vorbeşti?
– Vin din haosul ororilor şi-al întunericului. De acolo de unde prietenia se bea la ivirea zorilor, iar dragostea se împarte pe masă în grame. Fericirea are gust acru, de muzică tristă. Iar împlinirea se măsoară în culorile de pe faţa vreunei pierdute.
– Bietul de tine. Intră. Cred că ai nevoie de o masă caldă. Dumnezeu te-a trimis aici, îi spuse paznicul a milă. De fapt, parcă el a gândit-o. Era convins de vorbele astea. Şi ar fi fost şi ceilalţi, dacă nu le-ar fi fost teamă de alte necazuri, cu un alt venit special să supere turişti.

Totul tăcu, din nou, în timp ce gluga-problemă se ridică uşor. De deasupra cearcănelor adânci se ivea o privire încă de copil. Faţa osoasă ascundea o dantură puţin neîngrijită, dar plină de speranţă. Mâinile murdare ţineau cu bucurie o brăţară bisericească. Iar atunci când mâinile i s-au împreunat a mulţumire, tatuajul nici nu s-a mai văzut. Era bucuria unui întors acasă, la Tatăl.

– Te primim. Te cred, accentuă paznicul, ca să fie sigur de decizia luată. Şi se întoarse către fratele care ţopăia în gând. Dar buchetul de frunze? L-ai tăiat? Nu ţi-ai pierdut încă speranţa, zevzecule?, îl apostrofă.

Dar de ce să fie zevzec? Doar pentru că nu a acceptat nici măcar o dată să mute ciudăţenia aia nehotărâtă, care prin frumuseţea ei nu făcea decât să încurce? Avea binecuvântare să nu accepte, nu?

Tânărul intră în curtea mănăstirii. Mâncă repede ceva. Îşi ridică haina şi privi în jur. Atunci se decise că nu vrea să mai plece niciodată de acolo. Atunci simţi că, dacă ai credinţă, după ce treci prin iad cunoşti raiul.

Atunci, crinul înflori.

Foto:  Pixabay