E greu sa ajungi din copac, pasare

Mai ţineţi minte copilăria? Este partea vieţii noastre, indiferent dacă a fost fericită sau nu, de care nu putem fugi. Dar visurile ei vi le mai amintiţi? Nu visurile modelate de societate, în care vedem faima, avere sau fel de fel de reteţe proprii ale succesului cum prind rădăcini şi dau roade! Nu!

Povestiri 3

Visurile copilăriei! În special visul comun tuturor omuleţilor, acela de a zbura. Uneori,  parcă au trecut ani, secole, milenii de atunci, alteori parcă ore, minute, secunde. Dar există şi cazuri în care parcă retrăieşti visul acesta, acum la maturitate, la vârsta a 2-a, a 3-a şi ajung la concluzia că nu dispare niciodată, îşi schimbă doar contextul.

,,Fiind băiet păduri cutreieram’’… în zbor. Zburam de la pământ şi planam pe deasupra copacilor, era atâta linişte, înţelegere. Acum, la 30 de ani după ce mama mi-a dat naştere, sunt din nou copil, pentru că Dumnezeu mi-a dat viaţă. Am început din nou să visez că voi reuşi să mă desprind de pământ. Am început, în primii ani, visând că planez deasupra copacilor doar ca să ajung acum să fiu un copac.

Ce s-a întâmplat? Am vrut să iau pauză de la copilărie şi pământul a prins rădăcini în sufletul meu. Şi şi-a tras de acolo apă, substanţe nutritive, m-a uscat aproape de tot, pentru ca el să înflorească.

În ultimul timp, am început să merg. Târâş- grăpiş, exact ca un copil! N-ar fi greu, doar am mai făcut-o odată, doar că acum nu am ceea ce m-a ajutat înainte: inocenţa. Acum ma târăsc trăgând după mine rădăcini adânci infipte, dure ca şi patimile acumulate în atâta amar devreme, sudate de pereţii sufletului meu cu mândrie.

Şi trebuie să rup câte un firicel, câte un firicel, urlând de durere, pentru că acum rădăcinile fac parte din trupul meu. În jurul meu sunt doi – trei arbori care se află atât de aproape de mine încât avem aproape aceleaşi legături cu pământul. Când încep să rup legăturile mele le aud agonia, pentru că orice mişcare fac, ei simt cu mai multă intensitate durerea. La fel cum şi mişcările lor se fac simţite mult mai dur asupra mea.

Avem nevoie de echilibru! Pământul se hrăneşte din noi prin vicii diferite şi am ajuns la concluzia că ispitele fiecaruia în parte sunt menite să afecteze trunchiul de lângă. La fiecare piedică netrecută aud sufletul ancorat de lângă cum ţipă de durere. La fiecare împotmolire de-a lui mă simte zbătându-mă în chinurile vieţii.

Trebuie să smulgem rădăcinile simultan. Trebuie echilibru. Nu există copaci solitari. Nu renunţaţi la frunze, căci ele se mişcă la adierea vântului, aducându-ne aminte de visuri. Singuri suntem pradă sigură. Singuri suntem… doar noi.

Trebuie să ne unim puterea de a îndura foşnetul frunzelor, căci pala de aer este sfântă, să murmurăm o rugăciune şi să ne desprindem de pământ împreună! Nu trebuie să renunţăm unul la celălalt, pentru că Dumnezeu ne-a adus unii lângă ceilalţi. Noi alegem dacă folosim asta să ne luăm înapoi inocenţa sau să ne întărim lanţurile cu care suntem legaţi. E greu să fii pasăre când ai rădăcini, dar adu-ţi aminte că Dumnezeu ţi-a dat şi aripi!

Foto: Pixabay