Dupa dealuri…e ascunsa credinta (Preluare)

Evenimentul “Les filmes de Cannes à Bucharest” s-a încheiat cu premiera filmului românesc “După dealuri” (2012), în regia lui Cristian Mungiu, care a obţinut premiul pentru scenariu. Şi bucuria mare a fost că pelicula avea subtitrare în franceză, aşa că am putut să înţeleg replicile, care în română sună execrabil, banda sonoră, ca la orice film românesc, fiind un fiasco. Limba pe care o vorbesc personajele este ininteligibilă, o moldovenească de peste Prut, ca în filmul “Legiunea străină” a lui Daneliuc, care chiar a vrut să ridiculizeze un astfel de limbaj. Dar la Mungiu totul este grav, sentenţios, apăsat, teatralizat, ca în “Baltagul” lui Mircea Mureşan sau ca în “Năpasta” lui Alexa Visarion…

Preluari 2

Ce vedem? O fată, pe nume Alina, care vine din Germania, unde lucrează, la prietena sa, Voichiţa , cu care a crescut la orfelinat şi a avut o relaţie. Vine s-o ia şi pe ea acolo, la muncă, dar Voichiţa şi-a găsit vocaţia în credinţă şi familia, în măicuţele de la mănăstire şi în preotul paroh, pe care, crede Alina, Voichiţa îl iubeşte. Şi ea face tot efortul de a o recuceri pe iubita sa din orfelinat. Dar Alina nu are nimic în comun cu religia, cu credinţa. Pe poarta mănăstirii pe care intră scrie că străinii de religia ortodoxă nu au ce căuta aici. Dar Alina e străină de orice religie, deşi în Germania s-a atins cu catolicismul. Oricum, e o ne-ortodoxă şi, deci, o păcătoasă. Ea nu crede în Dumnezeu şi în toate canoanele pe care le întâlneşte aici…

Nu a urmărit decât să şocheze occidentul…

Cu ce? Cu ironizarea practicilor mănăstireşti, spre amuzamentul păcătoşilor din sală. Aceste practici însă, în tot dogmatismul lor, sunt de o frumuseţe rară… Dar aici, la Mungiu, Alina nu face nici un efort să înţeleagă aceste practici, ea nu înţelege de ce Voichiţa stă noaptea şi se roagă în biserică în loc să doarmă. Nici Voichiţa, nici maica stareţă şi nici preotul nu-i explică. O tradiţie creştină milenară nu se înţelege peste noapte. E nevoie de o imensă dragoste să înţelegi de ce călugării de la Vatopedu, de exemplu, se roagă noaptea la Dumnezeu pentru toţi oamenii, să le ierte păcatele.

Evident că, după cum se manifestă, Alina pare nebună. Ba, aşa cum zic măicuţele, posedată de “necuratu”. E şi firesc să zică aşa când o văd că intră în altar, că îl agresează pe preot, că sparge icoana sfântă, că le ironizează pe măicuţele care citesc canonul păcatelor sau îi citesc din Sfânta Scriptură. Ea e mereu revoltată. De ce? Fără niciun motiv. Şi nimeni nu-i explică de ce femeile nu au voie să intre în altar, canon impus de însăşi Maica Domnului pe Muntele Athos. Dar aşa cum acest lucru nu este ştiut de regizor, nu are cum să-l ştie nici Alina sau preotul de după dealurile moldave. În asemenea context de ignoranţă, e firesc ca Alina să săvârşească la fiecare pas un păcat sau o blasfemie, cum zice popa, fără să-i explice. Înainte de a-şi propune să facă acest film, Mungiu ar fi trebuit să citească măcar nuvela “Păcat” a lui Caragiale şi să ia cunoştinţă de filmul lui Jean Mihail tras după ea în anul 1924…

Atitudinea regizorului iese şi mai clar în evidenţă, atunci când doctoriţa le spune maicilor: „Mai bine merg în iad decât să ajung la rugăciunile voastre”. Ceea ce era de demonstrat, tezismul acestui film.

Scenariul acestui film ne prezintă un caz absurd, fără cap şi coadă, ca un fapt divers. Regizorul nu se ridică la idee, nu este pătruns de spirit religios sau filosofic, să problematizeze o astfel de situaţie cu totul particulară. Nimeni nu înţelege nimic, de ce s-a făcut un astfel de film.
________________________________________________
Acest text este o preluare de aici, văzută, de fapt, aici. Din păcate, cronica întreagă a acestui film conţine şi remarci aflate la limita blasfemiei, care au fost eliminate. Dar, măcar e o părere “cunoscătoare în domeniu”, care vede ceea ce este, de fapt, acest film: o blasfemie nici măcar documentată. Şi, înainte să vedeţi o reclamă, ar trebui să ştiţi la ce să vă asteptaţi de la acest film: o ficţiune care atacă, fără vreun temei, o lume frumoasă, compusă din oameni mult mai apropiaţi de Dumnezeu decât noi.

Foto: Pixabay